Violenţa domestică, de la realitate la reality-show
Zilele trecute am auzit fără să vreau o discuţie între doi bărbaţi. Unul tocmai îi cumpărase soţiei flori de 8 martie pe motiv că ”dacă eu dau în fiecare zi 5 lei pe bere, merită să-i iau şi ei o zambilă de ziua femeii”. Replica prietenului său a fost năucitoare, în ciuda tonului glumeţ folosit de individ: ”nevastă-mea să zică merçi că azi n-o bat”.
Violenţa domestică la români este o stare de fapt. Conform ultimului sondaj realizat de CURS, o femeie e bătută de un bărbat la fiecare două minute. Societatea patriarhală în care trăim ne învaţă că băbatul e şeful în casă, iar femeia trebuie să accepte orice impusoare a soţului. La noi, expresii precum “bătaia e ruptă din rai”, “a meritat-o, dacă n-a ştiut să-şi ţină gura”, eu te-am făcut, eu te omor” sunt considerate literă de lege.
De fiecare dată când se dezbate subiectul violenţei domestice - şi din pacate acest lucru nu se întâmplă prea des - apar reacţii simpliste cum ar fi “principala problemă e lipsa educaţiei” sau “sărăcia şi alcoolul sunt de vină”. Vă amintesc însă de scandalurile conjugale ale lui Ştefan Bănică jr. din anii ‘90 sau ceva mai recentul divorţ Ovidiu Brânzan - Dana Războiu, adică oameni la care nici sărăcia, nici lipsa de educaţie nu puteau fi cauze ale violenţei. Nu cred că doar aceşti doi factori pot duce la violenţ conjugală. Cel mai probabil, rădăcinile violenţei acceptate, tolerate şi cultivate în societatea românească sunt mult mai adânci şi că, în bună parte, ţin de importanţa covîrşitoare a religiei în viaţa oamenilor.
La noi, femeia are inoculată o cultură străveche a păcatului şi a supunerii, motiv pentru care nu cîrcoteşte în faţa unui tată sau a unui soţ violent. Nu acuz exclusiv creştinismul că, prin generalizarea păcatului originar, a transformat femeia în victimă. Reproşez însă unor instituţii precum BOR că refuză să participe la reala emancipare a femeii, adică la procesul de egalizare socială a sexelor. Dar mai ales îi reproşez că apără cu îndârjire ideea păcatului original, care între timp a devenit sursa inconştientă a multor acte de violenţă.
Moralitatea creştină reprezintă fundamentul educaţiei sociale pentru majoritatea românilor, iar în acest context cazurile de violenţă în familie - tot mai dramatice şi tot mai numeroase – sunt direct corelate cu învăţăturile bisericeşti. Prin urmare, o schimbare socială puternică în privinţa actelor de violenţă nu se poate realiza cât timp biserica va continua să proclame superioritatea bărbaţilor faţă de femei.
Am citit de curând despre un proiect de lege dezbătut de Senatul francez. Proiectul este conceput pe baza unui model preluat de la spanioli, unde sistemul este funcţional şi în curs de implementare. Dacă va fi adoptat, soţii violenţi ar urma să fie monitorizaţi de poliţie. Mai exact, soţii dovediţi că îşi lovesc soţiile sau aplică rele tratamente copiilor vor fi supravegheaţi de autorităţi cu ajutorul unei brăţări cuplate la GPS, astfel încît Poliţia şi Secretariatul de Stat pentru Familie ştiu în orice moment dacă încearcă să se apropie de victimele lor.
Mă îndoiesc însă că un asemenea sistem ar putea fi implementat şi în România. Spun asta pentru că dovedirea unei fapte de violenţă presupune în primul rând reclamarea ei la poliţie. Însă la noi femeile agresate se tem sau sunt ruşinate să recunoască ce li s-a întâmplat şi refuză să depună mărturie. Acceptând morala creştină, femeile agresate se conving singure că au mai puţine drepturi decât bărbaţii şi că ar trebui să rămână alături de ei în orice situaţie. Mai grav e atunci când nu îşi părăsesc soţii agresivi de dragul copiilor. Spun asta pentru că, de cele mai multe ori, copiii crescuţi într-un mediu abuziv ajung să repete greşelile părinţilor şi astfel intră într-un ciclu interminabil al violenţei. Drept urmare, continuăm să trăim într-o ţară în care violenţa domestică a depăşit stadiul de ştire şi a ajuns subiect de reality-show.
D.G. Secară
daniel.secara@gmail.com
Vizualizari: 214
