Una dintre cele mai cunoscute este măsura adoptată de Attila Korodi, fostul ministru al mediului, care a propus taxarea pungilor de plastic. Acum, la mai bine de un an de la promulgarea legii, efectele sunt palide, aproape invizibile.
Probabil că nici nu realizaţi, dar o bună parte dintre voi generează deşeuri cu o perioadă de descompunere foarte mare, între 400 şi 1.000 de ani. Fac referire, bineînţeles, la pungile şi sacoşele din plastic uzuale, care au intrat în firescul existenţei noastre. În România se utilizează anual circa 5 miliarde şi deoarece au o perioadă îndelungată de descompunere, aceste derivate petrochimice sunt foarte nocive pentru mediu. Proiectul Korodi a fost iniţiat pornind de la aceste date.
Măsura adoptată de fostul ministru viza trei idei simple: să nu consumăm degeaba sacoşele de plastic, să sancţionăm folosirea celor nedegradabile, iar dacă vrem să achiziţionăm sacoşe noi, atunci să fie biodegradabile. Ideile sunt bune, ce-i drept, însă nu şi soluţia adoptată de a supra-taxa pungile şi sacoşele din plastic. De ce spun supra-taxare?
Până la introducerea acestei legi, super şi hiper-marketurile ofereau gratuit pungile de plastic. Ba mai mult, chiar şi ţăranii din piaţă îţi ofereau legumele în pungi aparent gratis. Spun aparent, pentru că preţul lor era calculat anterior şi introdus în preţul total al cumpărăturilor. Cu alte cuvinte, taxa propusă de Korodi, 20 de bani pentru fiecare pungă, poate fi numită, fără niciun menajament, drept suprataxă.
Acei 20 de bani per pungă erau calculaţi după un raport prealabil la suma totală de pungi utilizate anual. Ceea ce înseamnă că statul încasa câteva sute de milioane de euro, în fiecare an, ca urmare a unei simple legi care a stârnit admiraţia tuturor partidelor politice şi a reuşit să păcălească, cel puţin în prima fază, chiar şi ecologiştii. Această afacere, incredibil de simplă şi de profitabilă pentru stat, îşi continuă şi astăzi activitatea.
Între timp, organizaţiile nonguvernamentale care luptă pentru protecţia mediului împreună cu asociaţiile ecologiste au sesizat problema de fond. Şi anume, faptul că, după introducerea acestei suprataxe, utilizarea pungilor de plastic nu s-a redus considerabil. Singurul efect real a fost creşterea venitului la bugetul de stat, din care nu sunt alocate fonduri suficiente pentru programele de protecţie a mediului. În mod normal, veniturile încasate dintr-o taxă de mediu ar trebui direcţionate tot în aceeaşi zonă de interes. Asta ar fi însemnat un program viabil de protecţie a mediului, colectezi bani de pe urma cetăţenilor iresponsabili din punct de vedere ecologic, ca mai apoi să-i reinvesteşti. Însă, după cum ne-am obişnuit, legile noastre funcţionează cu jumătate de normă: banii sunt colectaţi şi apoi...
Din punctul meu de vedere, soluţia reală şi durabilă este înlocuirea completă a pungilor de plastic cu altele fabricate din materiale biodegradabile şi, de preferinţă, realizate prin procese de producţie nepoluante. În tot mai multe ţări din U.E. se adoptă măsuri de interzicere a pungilor de plastic, fiind înlocuite cu cele de plasă, hârtie, bumbac, iută ş.a.m.d. Aşadar, şi în România ar trebui luate măsuri de fond care să schimbe situaţia într-un timp cât mai scurt.
Avantajul e că voi puteţi să contribuiţi semnificativ la această acţiune printr-o metodă simplă, care nu presupune eforturi suplimentare. Încercaţi să folosiţi doar pungi, plase şi sacoşe din materiale biodegradabile. Dacă nu puteţi, atunci folosiţi pungile de plastic uzuale, dar într-o cantitate limitată. E la îndemâna voastră să faceţi o faptă bună.


D.G. Secară
daniel.secara@gmail.com